35 de ani de la Revoluție: Ce făceau Andreea Marin, Mihaela Rădulescu și alți români celebrii când a avut loc acest eveniment. De 35 de ani, luna decembrie ne amintește de Revoluția din 1989, momentul crucial în care România s-a eliberat de comunism.
Românii au strigat „Libertate”. Studenții au luptat umăr la umăr cu soldații. Viața tuturor s-a schimbat pentru totdeauna. Alții nu au mai apucat să se bucure de libertate și au murit pentru ca urmașii lor să nu cunoască niciodată ce înseamnă comunismul. Tora Vasilescu, Victor Rebengiuc, Andreea Marin, Mihaela Rădulescu, Dorel Vișan sau Andreea Berecleanu au povestit și ei, de-a lungul anilor, ce făceau în timpul Revoluției din 1989.
Andreea Marin își amintește că a aflat de la radio ce se întâmplă în țară, pe Mircea Radu l-a rugat mama lui să rămână în casă pentru a-i cruța viața, iar Mihaela Rădulescu se afla în subsolurile fostului Comitent Central al PCR. Iată unele dintre cele mai emoționante experiențe ale câtorva dintre persoanele publice din România, legate de Revoluția din 1989!
Andreea Marin a aflat de la radio ce avea să se întâmple la data de 22 decembrie 1989
Andreea Marin era într-o tabără de matematică la Piata Neamț în timpul Revoluției. Aceasta a aflat despre ceea ce se întâmplă în țară de la Radio Europa Liberă.
„Coincidenţa face ca, 22 decembrie, ziua în care eu am aflat de Revoluţia din ţara noastră, să fie chiar ziua mea de naştere. Mă aflam într-o tabară de matematică la Piatra Neamţ, eu fiind din Roman, din ţinutul lui Creangă.
Eram cazaţi, noi „matematicienii’ liceului în care eram boboc, într-o clădire, din câte îmi amintesc, mai veche, cu un pod în care în acea zi se adunaseră câţiva dintre cei ce-mi erau prieteni buni şi ascultau Radio Europa Liberă. Am intrat şi eu pâş-pâş. Mi s-a facut semn să păstrez tăcerea, şi am ascultat cu curiozitate una din vocile ce-mi erau foarte familiare, pentru că ai mei aveau un obicei acasă, în a asculta acest post, de ani buni’, a mărturisit Andreea Marin cu mai mult timp în urmă.
Mircea Radu avea 21 de ani la Revoluția din 1989
Mircea Radu avea 21 de ani și se pregătea să meargă la facultate, însă mama unui prieten l-a îndemnat să rămână acasă, pentru că în Capitală era mare zarvă.
„Zgomotul își făcea loc printre sunetele din subteran înlocuindu-le și acoperindu-le treptat. A devenit vuiet. Un vacarm în care se strigau lozinci anti. Au urmat imaginile – în dreptul Restauratului Grădinița, dintr-un trotuar pe altul al Bulevardului Magheru, formațiuni de luptă, în gardă, cu arme, scuturi și căști albe pe cap – nu mai văzusem așa ceva niciodată, nici nu știam că există, erau români?- față-n față cu câteva zeci de oameni, nu mulți, care strigau „Jos Ceaușescu!’, scria Mircea Radu pe blogul său personal.
Dorel Vişan: „Mulţi au fost împuşcaţi în spate… Eu i-am îngropat”
Actorul Dorel Vişan se afla la Cluj în decembrie 1989. A văzut cu ochii lui toată confuzia acelor zile şi e convins că au murit oameni degeaba, fără nicio legătură cu Revoluţia: „Era o învălmăşeală totală acolo, iar militarii au tras. Oamenii au fugit, mulţi au fost împuşcaţi în spate, care n-aveau nicio legătură cu Revoluţia. Căscau şi ei gura acolo. Eu i-am îngropat. Eu am ţinut cuvântul la groapă. Nu ştiu dacă a fost vreunul împuşcat în numele Revoluţiei.
Nici Călin Nemeş n-a fost. El a fost împuşcat în picior, s-a făcut bine, dar apoi s-a sinucis. Peste tot unde s-a tras, în afară de câteva locuri din Bucureşti, au murit oameni în legătură cu Revoluţia, nu în Revoluţie. Aşa a murit Petre Asaftei, de exemplu: el mergea spre casă, pe o stradă departe de Revoluţie. Nu ştiu ce-a ricoşat, că l-a omorât. Este erou la Revoluţie.
Tora Vasilescu: „La Revoluţie m-am urcat pe o maşină din curtea Televiziunii”
Tora Vasilescu a fost implicată în Revoluţia de la Bucureşti, încă de la primele scântei: „Am fost aşa de implicată, încât m-am urcat pe o maşină din curtea Televiziunii şi am vorbit. M-am întâlnit cu Marina Voica şi cu Doru Octavian chiar lângă Televiziune şi ne-a zis cineva: „Domle, au fost destui împuşcaţi, mai vrem şi artişti vii.
Erau nişte împuşcături! În timp ce vedeam cum se arunca cu sticle în geamurile magazinelor, recitam o poezie de Shakespeare: „Când mă gândesc că tot ce este n-are decât o clipă de desăvărşire,/ Că veşnic scena lumii e în mişcare. Pe 21 decembrie am fost şi la Teatrul Naţional, că nu puteai să stai în casă. Toţi voiam să scăpăm de Ceauşescu. Simţeam că se îneca corabia, dar se întâmpla prea încet. Mergeam acolo, unde e acum crucea, şi fugeam şi ne adăposteam sub copertina teatrului. Am făcut ce-am simţit şi nici n-am cerut certificat de revoluţionar. Bine, nici n-am vrut să-l omoare pe Ceauşescu. Am aprins o lumânare când am aflat ce s-a întâmplat.
Victor Rebengiuc: „Am luat hârtia igienică şi m-am dus la Televiziune. Hârtia aia trebuia să şteargă nişte urme”
Gestul lui Victor Rebengiuc din decembrie 1989 a rămas simbolic şi mulţi încă suspină la gândul că nu s-a-mplinit îndemnul său:
„Pe 21 decembrie 1989, eram la Cluj, repetam împreună cu Mariana un spectacol în regia lui Mihai Măniuţiu. Dimineaţa, stăteam în camera de hotel şi am auzit nişte zgomote. Ne-am îmbrăcat şi ne-am dus la teatru, care era închis. Am văzut că se formau deja cordoane de jandarmi, ne-am întâlnit cu Măniuţiu şi ne-am dus la el acasă să ne uităm la televizor.
Pe 22 noaptea am plecat la Bucureşti şi am ajuns în zori. Acasă erau soacra mea şi Tudor. Pe 23 decembrie mă uitam la televizor şi vedeam cum apăreau tot felul de neaveniţi care ţineau discursuri inepte. Tudor m-a întrebat: „Da tu nu faci nimic?”.
Şi atunci am luat hârtia igienică şi m-am dus la Televiziune. Voiam de mult să fac acest gest şi cred că a fost cel mai potrivit moment. Atunci trăiam şi un fel de surescitare febrilă, eram cu toţii încrâncenaţi, chiar şi puţin înecaţi în vâltoarea evenimentelor. Ştiu că am luat multă lume prin surprindere.
Le-am spus că oamenii care au mâncat rahat şi care ne-au umplut ochii, viaţa şi urechile cu Ceauşescu în sus şi cu Ceauşescu în jos ar cam trebui să dispară. Hârtia aia trebuia să şteargă nişte urme. Cum poţi să ai neruşinarea ca, după ce ai recitat poezii cu el–eroul şi ea–savanta, să ne mai vorbeşti la televizor? Ar trebui să te faci nevăzut. Dar asta cere verticalitate şi caracter, declara Victor Rebengiuc, acum în vârstă de 91 de ani, citat de adevărul.ro.
Mihaela Rădulescu a lucrat la Guvern după ce s-a încheiat Revoluția
La Revoluția din 1989, Mihaela Rădulescu se afla în subsolurile fostului Comitent Central al PCR, moment în care s-a făcut remarcată și a ajuns să lucreze pentru Guvern.
„La Revoluție eram blondă, tunsă periuță. Da, sunt şi în această poză. Pistolul, căci bănuiesc că vă interesează cel mai mult, e un TT rusesc, pe care l-am primit „obligat-forţat” la intrarea în CC. Măcar eu aveam habar de utilizarea unei arme, făceam tir pe vremea aceea, la Poligonul Tunari.
N-am tras nici un foc. Aşa cum l-am primit (adică încărcat), aşa l-am predat. (..) Nu m-am luat niciodată în serios în rol de „revoluţionară”, nu mi-am cerut drepturi, nu am fost activă în nicio organizaţie de profil. Aveam 20 de ani şi trăiam o aventură pe viaţă şi pe moarte, cu mintea (şi freza) de atunci’, declara Mihaela Rădulescu în 2003.
Cum a trăit Andreea Berecleanu Revoluția din 1989
„Pe 21 decembrie, plecasem în căutarea unui cadou pentru ziua de naștere a tatălui meu, care era născut chiar pe 25 decembrie. Cei născuți după 1990 trebuie să știe că în acele vremuri erau doar câteva magazine universale mari. Dintre cele mai cunoscute, Unirea și Cocor. Nu găsisem nimic frumos, era și greu să-ți placă ceva, și am mers mai sus, către Piața Universității, și am văzut mulțimea care se adunase deja’, povestește Andreea Berecleanu, pentru Unica.ro
Andreea Berecleanu povestește că primul lucru care a șocat-o a fost stema de stat decupată din drapel.
„Primul lucru care m-a izbit a fost stema de stat decupată din mijlocul drapelului. Atunci mi-am dat seama că lumea plecase de la mitingul de la CC (prescurtare de la Comitetul Central, clădirea care adăpostește actualmente Ministerul Sănătății și Ministerul Muncii și Protecției Sociale – n.r.), acolo unde Ceaușescu își ținuse discursul, și începuse Revoluția.
Îndemnul Azi în Timișoara, mâine-n toată țara! se întâmpla chiar sub ochii mei. Am alergat pe străzi, am trecut pe lângă vitrinele sparte, am simțit profund și direct, la cald, ura strânsă de tinerii revoluționari curajoși. Ei purtau în sufletele lor curate suferința atâtor generații. Am reușit să ajung acasă după câteva ore, am văzut ce se întâmpla în Piață. Dacă în acea noapte aș fi rămas acolo sau chiar în după-amiaza zilei de 21 decembrie, nu aș mai fi trăit’.
Mai mult, Andreea Berecleanu a povestit despre eroii morți în Revoluție și despre faptul că nu trebuie niciodată ca poporul român să uite despre ei. În plus, în acel moment, românii și-au câștigat libertatea, cel mai mare câștig fiind libertatea de exprimare.
„Pe acel asfalt pe care acum trec mașinile scumpe ale vremurilor noastre au murit tineri cu flori strânse la piept. Tinerii aceia au fost călcați de tancuri sau împușcați. Asta nu trebuie să uităm niciodată! Cel mai mare câștig pentru noi este libertatea de exprimare, categoric.
Apoi deschiderea către alte lumi, posibilitatea de a călători, de a afla, de a cunoaște alte culturi. Asta era imposibil înainte de 1990. Sigur, se putea călători cu mintea și sufletul, oamenii făceau rost de cărți pe sub mână, la fel se întâmpla și cu filmele. Educație și valori erau, exista tradiție și era respectată. În familia noastră, deși era periculos și interzis, se mergea și la biserică’, a mai spus Andreea Berecleanu.
Claudiu Bleonț, despre Revoluția din 1989
Revoluţia i-a întrerupt lui Claudiu Bleonţ un turneu de teatru alături de Emilia Popescu. Şi-a petrecut sfârşitul lui decembrie ’89 cu zaibăr printre TAB-uri, pe la Televiziune şi, în final, la spital: „Pe 17-18 decembrie 89 eram în turneu cu Emilia Popescu. Fusese Timişoara şi trebuia să jucăm la Valea Sadului. S-a suspendat spectacolul. Am sunat-o pe directoare: „Cum să nu se joace?”. Noi trebuia să jucăm, să bifăm norma, să ne lase în Bucureşti. Am plecat acasă, totuşi. Eu, de pe drum, luasem nişte zaibăr. Am luat zaibărul şi m-am urcat cu Emilia Popescu în tren. În gară mă aştepta Beatrice (n.r. – Rancea), că eram căsătorit cu Beatrice.
Când a văzut TAB-ul, cu soldaţi, cu tot, îmi spune: „Termină cu vinul!”. Am ajuns pe 21 în Bucureşti. Pe drum, când vedeam „Jos Ceauşescu!”, nu-mi vedea să cred! N-am strigat „Jos Ceauşescu!”. Am fost la Televiziune, să spunem un monolog, care se lega într-un fel de evenimente. La Aviatorilor, un soldat a tras-o repede în gura metroului pe Beatrice. Şi-a rupt ligamentele încrucişate. Zdâng! Era o miză pentru ea să facă rolul din „Îmblânzirea scorpiei”. A stat în spital, i-a pus capac baletului. Aceeaşi operaţie ca ea o am şi eu. Eram cu Andra, cu a patra, pardon, cu a treia soţie, la aikido„.
Pavel Bartoş: „Uite un terorist!” Ştii cum au fugit toţi?
Pavel Bartoş se afla în Miercurea Ciuc şi-şi vedea liniştit de lucrurile simple ale vieţii, când a aflat vestea: a căzut Ceauşescu!
„Mergeam la film, era ora 2.00. Mergeam cu mai mulţi prieteni, am travesat platoul din faţă şi apare un trabant cu un steag fără stema din mijloc. „Ceauşescu nu mai e!” Am rămas acolo. A fost aşa o stare de spirit, am încins o horă, ne-am luat steaguri. Unii mai curajoşi au intrat în Casa Albă, o casă mare de marmură din Miercurea Ciuc, unde se strângeau tovarăşii. Începuseră să arunce cu cărţi. Eram atât de fascinat, pentru că mă uitam la cărţile care zburau şi apoi le răsfoiam: „Mamă, ce colorate sunt!”.
Îmi amintesc că nu erau telefoane. Mama se agita acasă, erau zvonuri că vin teroriştii pe Tuşnad şi vor să atace. Când m-am dus acasă, deşi aveam 15 ani, mama m-a luat: „Ce faci?”, că mă văzuse cu sânge. Mă lovise unul cu un steag, agitase steagul şi mi-a dat una în gură. Am avut buza un pic spartă (râde). „Ai văzut teroriştii? Stai acasă!”, şi mi-a mai dat şi ea vreo două palme (râde).
La noi, la Miercurea Ciuc, a fost o revoluţie calmă. Mă bucur că a fost aşa, fără victime, împuşcături. Bine, auzeam şi focuri de arme, pentru că era şi încă este o unitate foarte importantă sub pădure. Cică trebuia apărată. Noi eram oricum depăşiţi de situaţie. Eram pe platoul de la Miercurea Ciuc cu toţii şi strigă unul: „Uite un terorist!”, arătând spre deal. Ştii cum au fugit toţi? (râde) Până când şi-au dat seama că era un om beat… de fericire! Şi omul mergea pe deal, avea în mână o sticlă.
Marius Florea Vizante: „Am tras cu puşca mitralieră după terorişti”
Marius Florea Vizante avea, în 1989, 18 ani şi un acut sentiment anticomunist. Aceastea au fost ingrediente suficiente pentru a-l scoate din casă în zilele Revoluţiei române:
„La Revoluţie eram deja anticomunist. Am făcut multe lucruri foarte periculoase, printre care şi faptul că am furat o puşcă. Eu am locuit în Drumul Taberei, în apropierea Ministerului Apărării. Şi acolo au fost focuri de armă serioase, a fost o diversiune odioasă, e un moment destul de stufos al istoriei noastre.
Acolo au murit oameni. Şi eu am furat o puşcă mitralieră abandonată şi am minţit că am făcut armata. Deci, am avut armă şi cartuşe la Revoluţie. Chiar am tras asupra unui aşa-zis cuib de terorişti care se aflau la ultimul etaj al unui bloc, fiind încurajat de soldaţi şi de cadre superioare. Am tras cu ei, cot la cot. „Hai să tragem, că se trage asupra noastră!”.
CITEȘTE ȘI: Împușcat la Revoluție! Arbitrul Alexandru Tudor era să rămână fără picioare acum 30 de ani
De undeva se trăgea, dar nu-i vedeam pe ei. Practic, s-a tras asupra mea, am tras cu puşca mitralieră după terorişti, am organizat, am făcut chetă pentru medicamente şi haine. Făceam în fiecare dimineaţă ceai şi sendvişuri şi le duceam soldaţilor care păzeau Ministerul Apărării. Am participat activ în jurul Ministerului. Vreo trei sau patru nopţi nici nu am dormit acasă!
Strângeam numerele de telefon de la soldaţi şi mergeam acasă şi le sunam familiile să le spun că sunt bine. Am făcut Revoluţia cu „R” mare! La câteva luni bune m-am întâlnit cu un domn, apărea el şi pe la TV, care mi-a zis: „Du-te şi ia-ţi un certificat de revoluţionar!”. „Nu-mi trebuie, domn’e, mie, ce să fac cu el?! Ne-am câştigat libertatea şi e bine. Ce?, eu nu ştiu că am fost acolo?!”. Ulterior, mi-am dat seama pentru ce erau făcute certificatele alea şi e trist că e aşa. Mai bine că nu mi l-am luat! Ştiu că acum au şi derogări de la impozite, şi altele. Dar nu, nu e genul meu. Eu nu am derogări, eu am datorii, deci nu e de mine (râde).
Dan Negru: „Când începea să se tragă fugeam din piață”
Dan Negru era la Timișoara în momentul în care s-a declanșat Revoluția în România. Prezentatorul TV spunea că a trăit cu mare teamă acele clipe.
„Stația de tramvai unde așteptam tramvaiul să merg spre casă e chiar lângă casa lui Tokes (pastorul Laszlo Tokes, „scânteia” care a aprins evenimentele din Timișoara – n.r.), așa că am văzut începutul din 15 decembrie. Apoi am fost un mare fricos și de fiecare dată când începea să se tragă fugeam din piață.
Am fost acolo zi de zi, dar am fost printre cei fricoși. Nu mă interesează să dau timpul înapoi. Mi-a plăcut „excursia” mea așa cum a fost ea. Nu aș vrea alta. Profesional, câștigul e că în cei 29 de ani am construit împreună cu mulți alții un sistem media liber. Referitor la plecarea din Timișoara la București, nici azi nu știu dacă am făcut bine sau nu…’, povestea Dan Negru pentru Unica, în trecut.
