În 1889, pe 16 iunie, Ziarul Românul anunţa: „Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania «Mai am un singur dor»”.
Cu o zi mai devreme, în jurul orei 4 dimineaţa, Luceafărul poeziei românești, poetul nepereche al românilor, a părăsit această lume la doar 39 de ani. Departe de cei dragi, în sărăcie, internat într-un sanatoriu, Mihai Eminescu s-a sfârșit din viață, iar pe marginea morții sale s-au creat tot felul de povești și polemici.
Cumva, și-a presimțit finalul, pentru că în buzunarul halatului cu care era îmbărcat la sanatoriu i s-a găsit o ultimă poezie, „Stelele-n cer”, ale cărei ultime versuri evocă sentimentul morţii apropiate: „Nu e păcat/Ca să se lepede/Clipa cea repede/Ce ni s-a dat?”.
Din raportul oficial făcut de medicii Şuţu şi Petrescu, cei care au constatat decesul, nu a reieșit clar cauza morții poetului național. Iar la autopsia efectuată de doctorul Tomescu şi mai apoi de Marinescu de la laboratorul Babeş, creierul lui Eminescu nu a putut fi studiat, din cauza unei neglijenţe.
Și atunci s-a dat liber oarecum la fel și fel de scenarii . Cum ar fi că în 1886, poetul a fost diagnosticat cu alienaţie mintală cauzată probabil de gome sifilitice pe creier şi exacerbate de alcool. În acelaşi an, doctorul Panait Zosin l-a consultat l-a diagnosticat, la rândul lui, cu „alienţie mintală” cauzată de sifilis şi agravată de alcoolism.
CITEȘTE ȘI: Ce trebuie să faci pentru a avea un creier mai eficient. Cele două activități recomandate de specialiști
Ucis de un infarct
O altă ipoteză lansată ar fi fost cea în care Eminescu ar fi fost lovit în cap de un alt pacient internat la casa de sănătate a doctorului Şuţu. S-a spus că această lovitură i-ar fi cauzat o complicaţie, un erizipel (infecţie care se dezvoltă în stratul superior al pielii) care s-a extins. Eminescu ar fi avut şi endocardită (infecţie a valvelor inimii sau a stratului intern, endocardul), diagnostic pus de profesorul N. Tomescu. După erizipel, endocardita s-ar fi complicat.
Totuşi, specialişti care au consultat rapoartele medico-legale şi fişele de observaţie ale poetului infirmă ipoteza potrivit căreia ar fi avut sifilis. Potrivit unor istorici, boala venerică, la fel ca şi nebunia, ar fi fost inventate pentru defăimarea poetului.
Eminescu ar fi fost otrăvit treptat cu mercur pentru a i se trata sifilisul de care se crede că ar fi suferit. Deşi se cunoştea şi în acele vremuri toxicitatea mercurului, substanţa i-ar fi fost administrată în doze mai mari decât era permis.
Însă în volumul „Maladiile lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor” publicat de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţe şi Artă sub îndrumarea academicianului şi criticului literar Eugen Simion, sunt desființate ambele ”povești”. Și cea cu sifilistul, și așa-zisa crimă.
Eminescu ar fi avut o ateroscleroză precoce, care, alături de vicii precum alcoolul şi fumatul, i-ar fi cauzat decesul. Poetul ar fi murit din cauza unui infarct. Administrarea de mercur a avut, se pare, efecte cardiovasculare manifestate prin palpitaţii, prin dureri toracice şi oboseală la efort.
