Imensul Vladimir Găitan, unul dintre eroii copilăriei noastre, a părăsit scena vieții la 73 de ani. Mândru, discret, dar și cu un mare regret. Ar fi vrut un nepot și de la fiica sa, Gloria, pe care a iubit-o enorm, așa cum a iubit tot ceea ce i-a fost mai drag pe lume. Soția, cea care l-a îngrijit cu devotament timp de câteva decenii, fiul, stabilit la Londra, nepoata și nu în ultimul rând scena.
Pe Vladimir Găitan l-am iubit ca adolescentă, așa cum l-au iubit cred toate femeile din România, după ce l-am văzut în ”Ultima noapte de dragoste”. Și l-am iubit și mai mult după ce am avut ocazia să îi spun direct chiar lui că am fost îndrăgostită de el.
Întâlnirea a fost de-a dreptul copleșitoare. Și nu pentru că a fost un prețios, ci pentru că Vladimir Găitan a avut un farmec aparte chiar și acum, când boala îi consumase deja mare parte din energie. Îmi amintesc și îmi place să cred că sentimentul a fost reciproc. Altfel, cum să mă primească maestrul, deși nu în cea mai bună formă, cum să-mi deschidă ușa casei sale și cum să ne uite sfinții la povești?
Când i-am mărturisit sentimentele adolescentei din urmă cu mulți ani, îmi amintesc că a zâmbit. A zâmbit larg și mi-a spus că, amuzat, că ar fi trebuit cumva să stau la coadă…
CITEȘTE ȘI: BOALA care l-a răpus pe Regele Mihai. Cum se manifestă și cât de dureroasă este
”Viața mea a fost ca un roman la care aș mai vrea să mai scriu puțin…”
Dacă ar fi vrut să schimbe ceva din viața lui? Maestrul Găitan ar fi vrut poate să dea timpul înapoi. Și să nu mai existe acea blestemată de boală, pe care a sfidat-o de la 40 de ani. Mi-a povestit că din întâmplare a aflat despre suferința pe care o avea. ”O prietenă medic a observat că sunt nefiresc de roșu în obraji și m-a invitat să-mi face niște analize. Așa am descoperit nenorocita asta de maladie, o maladie – policitemia vera – declanșată de radiațiile de la Cernobâl…”, mi-a spus atunci marele actor.
Medicii i-au mai dat doar 10 ani. Cu tratament riguros și cu grija incomensurabilă a soției, atât de discretă și devotată, Vladimir Găitan – Duțu cum îi ziceau apropiații – a păcălit boala cu vreo 30 de ani. Și chiar dacă el singur era conștient că fiecare clipă, zi, săptămână, an în plus e un cadou, ura să i se cânte prohodul. N-a fost niciodată un învins de soartă sau cel puțin așa l-am perceput eu din discuția de câteva ore în livingul de sus, de la ultimul etaj al vilei în care a locuit.
Undeva, un etaj mai jos, locuiește fiica, Gloria, de care a fost tare mândru. În ochii i-a apărut o lumină anume atunci când mi-a povestit despre ea. Cum a jucat cu ea. Și cum uneori pentru fata lui era un dezavantaj să poarte numele de Găitan. ”Ca să nu zică ăștia că a intrat în teatru prin pile, că e fata mea…”, a completat maestrul povestea.
La fel i s-au luminat ochii când am vorbit despre fiul lui, Alexandru, și despre nepoțica lui exotică. Sau când a rememorat momente petrecute împreună cu tovarășii de scenă și de pahar, Ștefan Iordache și Gheorghe Dinică. Avea o capacitate nefiresc de impresionantă de a povesti și de a te plasa fix în acel moment, ca un fel de martor clandestin din viitor.
Care au fost cele mai mari dorințe? ”Să mă mai lase puțin Doamne-Doamne pe pământ, dar să nu mă chinuiesc. Asta e singura chestie care te umilește… Și să mai fiu puțin în putere pentru că am muncit, draga mea… Viața mea a fost ca un roman la care aș mai vrea să mai scriu puțin…”
