Foto: Pinterest.com
Sfaturi extrem de importante şi de neratat ale specialiştilor pentru tinerii părinţi. Când trebuie să fie minţiţi copiii? E foarte greu de spus, dar psihologii s-au decis să spună totul.
“Nu pot!” E un mecanism de apărare care se declanşează instinctiv. Creierul uman are o abordare… negativistă pentru că structural şi evoluţional aşa este setat. Ne place sau nu, “luptă sau fugi!” este moştenire de la strămoşi.
Vestea bună e că există antidot pentru aceasta paralizie de moment. Se numeşte…încrederea în propria persoană. Şi se învaţă… încă de la vârste fragede.
Un câine creşte încrederea în sine a unui copil. Vorbim despre un concept – încredere în propria persoană – care este tratat în mii şi mii de manuale de psihologie. Ne uităm şi la ce ne spun cercetările asupra psihicului uman.
Creierul nostru gândeşte negativ pentru că e setat să se gândească la pericole şi îl învăţăm să vadă lucruri pozitive în viaţă. Cum? Cu încredere în propria persoană. „Încrederea în sine se construieşte la şcoală şi se dezvoltă acasă. nu se construieşte acasă şi dezvoltă acasă, cel mai important este profesorul! Prima regulă este progresul, copilul trebuie să plece acasă cu mai mult decât ieri. A doua lege a provocării – să vină profefesorii cu ceva nou. A treia regulă este a varietăţii, ne obisnuim cu orice şi ne plictisim de orice, din când în când schimbi chiar dacă e bine”, spune Prof. Univ.Ovidiu Ion Panisoara de la Facultatea de psihologie, conform ProTV.
Ce îi rămâne de făcut părintelui? Să asigure bună circulaţie a mesajelor…esenţiale. Am încredere în tine! Ne descurcăm amândoi, împreună! O să fie bine! Cel mic suferă deja de neajutoarare… dobândită. Face, dar orice acţiune debutează cu verbalizarea “nu pot!” Nu va ieşi singur din impas. Dacă ajunge să creadă că nu poate, nu va încerca. Trebuie deci cineva să îl mintă, ca să îl ajute să aibă succes.
De aceea trebuie să îi simulaţi succesul. Mergeţi împreună să pescuiţi spre exemplu. Mai greu ca cel mic să se decurce din prima. E treaba părintelui să îi pună un peşte în undiţă, fără să fie văzut. Aşa apare “pot şi eu!”