#Colectiv, aproape 3 ani de la uriașa tragedie care a zguduit România. 64 de oameni și-au pierdut viețile în fatidica noapte de 30 octombrie, când clubul Colectiv a luat foc.
Rănile părinților îndoliați, dar și cele ale victimelor supraviețuitoare nu s-au vindecat nici acum.
Alexandra Furnea, una dintre victimele incendiului din Colectiv, a plecat din Spitalul de Arși cu infecţii în toate plăgile. La trei ani de la tragedia care a zguduit România, ea găseşte puterea de a transpune în cuvinte durerea prin care trec părinţii tinerilor care nu au supravieţuit.
CITEȘTE ȘI: Dezvăluiri inedite ale specialiştilor: Efectul îmbrăţişărilor asupra creierului
Orfani de copii
Sunt părinţii “orfani de copii”, care “nu au văzut, dar au simțit și ceva din întunericul acela li s-a transmis și a rămas cu ei”. Aşa îi descrie Alexandra Furnea pe părinţii lui Narcis Hogea şi ai lui Bogdan Istrate, doi dintre tinerii care şi-au pierdut viaţa în urma tragediei.
Îi uneşte durerea că nu au putut să îşi salveze copiii şi să le ofere şansa de a trăi, în zilele de după Colectiv, când autorităţile au luat decizii care le-au curmat viaţa tinerilor din Colectiv.
“Mamele plâng mut, cu lacrimi mari, imposibil de șters. Tații au capul plecat. Și-l sprijină în mâini sau îl lasă să cadă în piept. James Hetfield cântă, dar e o liniște vastă în cameră. E liniștea lipsei lor și singurii care ar putea-o rupe sunt ei, cu glasurile lor vesele de băieți tineri și sănătoși, cu glumele lor neserioase sau cu un cover al piesei care ne-a amintit că nu suntem întregi. Dar ei nu vin, iar eu nu mă pot ridica din întuneric”, scrie Alexandra Furnea, cea care în urmă cu un an a povestit experienţa traumatizantă pe care a trăit-o în Spitalul de Arși.
Eu îmi privesc cicatricile de pe mâini…
“Eu îmi privesc cicatricele de pe mâini în timp ce o ascult. Este un tic pe care îl avem cu toții. Noi, „supraviețuitorii”. Am devenit copiii care se uită la mâini atunci când le este prea greu să privească în jur. (…) E târziu deja și foarte frig. Mă doare umărul stâng sub haina grea de iarnă. Sunt pe o stradă anonimă dintr-un oraș lacom după vise, dar nu văd blocurile din jur.
CITEȘTE ȘI: Concluzia cercetătorilor: Efectul uimitor al ținerii de mână asupra durerii
În spatele ochilor mei se desfășoară flăcări nimicitoare, pe un tavan șubred. Cineva țipă: o să cadă pe noi, o să cadă! Miroase a iarnă, dar eu o simt. Simt duhoarea chimică de incendiu și mă pișcă ceva în gât. Iarăși s-a rupt firul, mă gândesc, și mă scutur ca să mă întorc în mine.”, este un fragment din postarea emoţionantă a tinerei.
“Pentru noi, 30 octombrie nu este doar o dată pe an, ci și pe 25 decembrie, și pe 1 ianuarie, și cândva, într-o zi oarecare din luna aprilie. Pentru noi, Colectiv se repetă în fiecare zi”, încheie Alexandra.
